"Nu mai sunt pe camp razoare"- poezie in grai popular

Nu mai sunt pe camp razoare
Nici in padure izvoare.
Campu-i una cu pamantul
Iar prin case bate vantul.
Pe drumul ce-am alergat,
O crescut iarba de-un lat.

Prafu-i gros pe soba-n casa
Painea-i uscata pe masa
Nimic nu mai este viu
Vantu’ suna a pustiu.
Legana lampasul gol,
Nu-i lumina in ocol.

Prin padure nu-i carare,
Nici sub deal nu sunt izvoare.
Cararea ce nu-i umblata,
Se infunda dintr-o data.
Izvorul ce nu-i baut,
Se ascunde in pamant.

Oamenii de alta dat’
s-or dus si n-or inturnat.
Numa’ cucu tat mai canta,
Nime-n sat nu-l mai asculta.
S-o uscat via saraca,
Sub streasina, neudata.

Nu-i maica, nici taica nu-i,
In gard sa mai bat-un cui.
Gardu-n dunga s-o culcat,
Nime nu l-o indreptat.
Vadra-n fantana s-o dus,
Nime alta nu o pus.

HDR Muzeul Satului Banatean

De curand am aflat o metoda de a obtine fotografii "suprarealiste". Am aflat, sau mai precis am vazut cateva fotografii facute de un pasionat al metodei respective, Antonius Plaian. Din Timisoara, evident.

Ce este mai precis HDR-ul (High Dinamic Range) puteti afla aici. Este o metoda de suprapunere digitala a doua sau mai multe imagini care au timpul de expunere diferit. Programul folosit de mine este PhotomatixPro3, un soft destul de simplu de utilizat dar cu o multime de corectii cromatice care te fac sa innebunesti. 

Imaginile pe care le postez aici sunt facute ieri in Muzeul Satului Banatean. Multi nu stiu ca acesta exista pentru ca, de obicei, are portile inchise. In Padurea Verde ieri era un picnicutz universal, sute de masinutze- fiecare cu manelutza ei, mii de mititei saltau voiosi pe gratarele si cateva zeci de catelusi maidanelutzi asteptau sa linga farfuriutzele de cartonash. (Diminutivarea diminutivelor se intalneste numai la romani- asa cum spune Tudor Octavian undeva. Candva o sa transcriu povestea "Gicutzicutzului" aici, chiar daca se supara autorul. ) 

Revenind la povestirea din Padurea Verde, pentru cei care nu stiu in Timisoara nu prea ai unde sa iesi la "iarba verde" decat in vreo 2-3 locuri...la Padurea Verde, la Albina, la Sag. Asadar in fiecare week-end Padurea Verde se umple de lume. Nu e nimic amenajat, restaurantul care functiona aici e in paragina, nu exista cosuri de gunoi, toalete publice sau o fantana publica... In rest exista de toate, adica tot ceea ce e necesar unui balci improvizat: vanzatori de seminte, bilete de papagal, vata de batz in ce culoare vrei, mititelutzi la 2 lei (un fel de "mic nimic" de 4 cm lungime la care mai nou painea se plateste separat...doar mustarul e gratis). Mai sunt baloane de tot felul, jucarii chinezesti, mingiutze cu elastic...ce mai...raiul pe pamant al copiilor!  Din cand in cand mai apare politia si pompierii,  pentru ca unii mititei se infiebanta atat de tare incat sar in padure. O atmosfera greu de descris...in lipsa mirosului ce te patrunde pana la os! 

Si toate acestea se desfasoara vis-a-vis de Muzeul Satului Banatean- inauntru caruia, daca impingi bine de poarta inchisa, gasesti 2-3 perechi ratacite, un strain cu un ghid in mana si speriat de atmosfera apocaliptico-ludica de peste gard. Muzeul ar putea fi deosebit de frumos daca s-ar organiza mai bine si s-ar orienta spre obtinerea unor fonduri proprii din tot felul de activitatii culturale. In orice alt Muzeu al Satului din tara lucrurile se misca intr-o anumita directie, nu se invart in cerc.

Asteptarea unor fonduri de la "stat" creeaza monstrii! 

Dezvoltarea unor activitati comerciale in interiorul unor institutii subordonate Primariilor, Consiliilor Judetene sau altor Institutii publice pentru atragerea de fonduri proprii este inca o utopie. Magazinele de suveniruri care exista atat la Muzeul Banatului cat si la Muzeul Satului sunt o caricatura a adevaratelor magazine din alta parte. Cateva carti care se vand pe o masuta sau la casa de bilete, pe care daca le cumperi nu au in ce plasa sa ti le puna... si atunci se scotocesc prin posetele personale ca sa gaseasca o punga de PROFI!  La Muzeul Satului magazinul e intr-o "ghereta" de lemn unde sta inghesuit paznicul, doamna cu biletele, resoul, filtrul de cafea si 1-2 caini! Cartile sunt pline de praf, pachete nedesfacute stau pe jos langa pereti....masti de lana ingramadite peste linguri de lemn, in total cred ca sunt vreo 20- 30 de produse...toate intr-o bezna caldutza! 

Un astfel de muzeu ar trebui sa fie cvasifunctional... acum cativa ani vazusem parca niste gaini intr-o curte dar cine stiu pe unde le zac osicioarele acum.  Gradinile din curtea caselor ar putea fi cultivate, razboaiele de tesut si rotile de olar ar putea fi functionale. Carui om nu i-ar placea sa incerce experienta modelarii lutului (nu va ganditi la Ghost) sau a teserii unui cm de panza! Sau cum ar fi sa poti intra in pivnita unei case vechi, sa stai pe un butoi si sa bei o butelca de cidru...sau un vin vechi...servit de o mandra imbracata in costum popular!? Sa tai cu brisca o bucata de slanina si sa spargi o ceapa cu pumnul de prispa casei!? 

Ma intreb cate parteneriate intre Muzeul Satului si scoliile din Timisoara exista?! Aici s-ar putea desfasura lectii in aer liber foarte instructive! ...s-ar putea amenaja 1-2 terenuri de tenis, o sala de spectacole, un restaurant cu specific traditional...chiar un grup de casute organizate ca o pensiune. Eu mi-as dori sa dorm din nou intr-o casa care miroase a busuioc si lemn, cu icoane vechi incadrate de stergare! 

Cine mai are idei? Poate le citeste cineva care nu are idei...

"Tunelul" de Ernesto Sabato

Aveam cartea in biblioteca de vreo 2-3 ani dar nu am apucat sa o citesc pentru ca, la o simpla rasfoire, mi s-a parut o simpla poveste despre o crima pasionala comisa de un pictor mai orb decat un alt personaj al cartii, numitul Allende. O crima care seamana cu altele… asa cum auzi pe la stiri sau citesti intr-un ziar national sau de scandal, pe prima pagina (trebuie sa revin la subiectul asta candva pentru ca intr-o zi chiar vreau sa fac un experiment: sa vad cate romane, nuvele, poezii, schite si povestiri poate contine un ziar de gen Can-can sau Click…sau cate naiba mai sunt)

Aflasem de cartea asta dintr-un comentariu pe care cineva de prin America Latina il facuse la o lucrare de-a mea (pe care o si atasez)…”Apropo la Magritte”…ilustrarea unei idei pe care am avut-o acum vreo 20 de ani. Este vorba de cautarea intangibilului, nesatisfactia privind ceea ce viata iti ofera pe tava…mitul “fructului interzis”. Desi personajul din imagine are la indemana cele doua pere, el viseaza la altceva. Viseaza la un spate gol de femeie, alt miraj dublu, pentru ca un spate gol e doar un spate gol…ma intreb acum daca poti iubi o viata intreaga doar spatele gol al unei femei…fara sa ii vezi niciodata “cealalta fata”. Cred ca da!

El nu poate ajunge la ea pentru ca il opreste aceea balustrada care nu e  decat un obstacol minor, psihic mai mult decat fizic. Alt obstacol e faptul ca ea e inchisa intr-un tablou, in proiectia propriei lui idei despre dorinta si femeie. Misterul este dat de faptul ca poate el nu stie ca ceea ce doreste el este un alt tablou…poate e doar rama unei ferestre. Ha, v-am incurcat acum!

 Pe langa spatele gol care nu spune nimic despre fata acesteia, femeia se afla prinsa intr-un tablou, tabloul ei cu propria lui viata si dorinta. Ea viseaza la Marele Mar…pentru ca pe balustrada mult mai solida din fata ei (asa sunt balustradele femeilor, mult mai de netrecut decat ale barbatilor) se afla cotorul unui mar, restul unui pacat deja comis, in termeni simbolistici. Dar si marul acela mare si aproape frumos poate fi, ca si pisica lui Schrödinger, real sau ireal in acelasi timp. Ceea ce vede ea e doar gardul acela din fier forjat care o impiedica sa ajunga la acel mar, aproape frumos. Spun mereu “aproape frumos” pentru ca ea vede ca marul are o mica imperfectiune dar poate e constienta ca nu exista un “pacat perfect”. 

V-am plictisit prea mult cu povestea asta a carui sens poate nici eu nu o inteleg…dar cred ca legatura dintre tablou si carte exista. Tabloul lui, tabloul ei, tabloul pacatului oprit…un tunel dealtfel!

Personajul tabloului, asemeni personajului cartii e “cuplat” pe o idee de care nu poate scapa. E prins, prins in tunelul pe care el si l-a construit. Un tunel intunecos din care nu se vede scapat decat printr-o singura solutie, crima. Un tunel care porneste de la o simpla ferestruica aflata in tabloul lui, propria sa creatie, carevasazica.

Poate cartea ar fi avut alt inteles daca nu ne-ar fi spus autorul din prima propozitie ca e vorba de o crima deja comisa. Marturisirea face ca “Tunelul” sa nu fie un roman politist. Pana la ultima pagina aproape credeam ca moartea Mariei Iribarne e doar un eufemism, Maria putea fi simplu uitata…uitarea poate fi uneori o alta fata a mortii, nu! Si e “scrisa-n legile-omenesti” si ea, cum spunea Minulescu.

Ca o concluzie, Juan Pablo Castel e un pictor a carui ochi vroiau sa vada mai mult decat putea…de parca vederea ce ii lipsea orbului se acumulase in ochii lui. Pe de alta parte, vede atat de mult incat e orbit…orbit de detalii si sensuri.

INKSCAPE

Serendipitate= a gasi ceea ce nu cautai.

Mi s-a intamplat ieri- cautand ceva pe "goagal"- sa descopar paginile unui artist din Cluj, Florin Florea (nascut in Timisoara) care se ocupa printre altele si cu, caligrafia. Ca tot vorbeam in postarea anterioara despre asta!...si mai ales despre faptul ca nu mai exista caligrafi. Ei bine, ei exista dar nu fac mare valva!
Daca aveti putin timp sa ii parcurgeti blogul si situl nu veti regreta. Sunt lucruri extrem de interesante si sunt sigur ca va vor capta interesul.

Dincolo de abilitatile artistice si practice, Florin foloseste un program de care nu aveam habar ca exista. Si mai ales....e FREE!!!

Programul se numeste INKSCAPE si poate fi descarcat de aici. Are vreo 37 de Mb si poate fi folosit cu usurinta de fiecare...are o bara de instrumente foarte larga si fiecare instrument poate fi reglat in detaliu. Unele efecte incluse in program sunt unice, raportat la tot ce am folosit eu pana acum. Merita sa-l incercati!  

Includ mai jos un exemplu din creatiile lui Florin...caruia ii multumesc.  



(versiunea wallpaper o gasiti aici)

Afacerea e-diplome.ro

In urma cu aproape doi ani am creat un site specializat in diplome, certificate si alte caligrafii cu brizbriz-uri. Am pornit de la ideea, de fapt de la observatia ca majoritatea celor care dau diplome in Romania le manufactureaza in cadrul firmei.
Adica sefu' il ia pe nea Costica portarul sau pe tanti Mitza secretara si ii spune:
"Mai Mitzo, ia fa si tu la sefu' in 5 minute niste diplome sa le dau la amaratii aia ca sa le inchid gura!" Si Mitza se pune la calculator, da dublu-click pe Microsoft Office Word sau pe Excel-ul (ca are iconita mai misto) si-i trage la sefu' o diploma. Baga in fundal o imagine luata de pe net, sigla firmei fotografiata cu aparatul foto de la celular, trage doua-trei contururi cu floricele, scrie mare pe mijloc DIPLOMA si gata. Aaaa..., daca are stampila si semnatura lu' sefu' scanata da repede "Insert picture from file..." (ca sa nu se oboseasca sefu' sa semneze cu manutza lui gingasa) si gata...
Scoate Mitza topul de coli "de xerox" si da print la cateva zeci de diplome, "standard print quality"...ca asa e mai simplu si face economie la toner!
Si in final ies niste diplome pe care cei ce le primesc, (uneori pe merit) le ascund sa nu le vada nimeni, de rusine.
De aici a pornit ideea sitului si "statementul" postat pe prima pagina cred ca l-am conceput in acord cu realitatea. Il transcriu asa, ca sa va faceti o idee:

"O diploma reprezinta mai mult decat o simpla coala de hartie. Este reprezentarea unei performante la care s-a ajuns prin munca. Daca veti primi o copie de proasta calitate completata cu un pix de duzina, imaginea succesului va fi diminuata considerabil si acest document va fi ascuns intr-un sertar.
Noi va oferim solutia acestei probleme. Gama noastra de servicii cuprinde diplome personalizate pentru fiecare caz in parte, in functie de institutia care le acorda si competitia organizata. Astfel puteti gasi diplome pornind de la nivelul educatiei prescolare si pana la nivelul academic, diplome pentru ocazii speciale, diplome hazlii.
Deasemenea oferim diplome unicat, scrise manual, pe hartie pretioasa folosind cerneluri speciale! La cererea dumneavoastra putem personaliza documentul cu ajutorul unui timbru sec, a unui sigiliu de ceara, a unui ambalaj special sau a unei rame deosebite!
O mentiune pe o hartie de calitate poate arata mai bine decat un premiu intai pe o hartie de calitate slaba!"

Suna haios, nu! Mai ales pluralul! "Noi" si "firma noastra"...da' na, e pentru impresia de seriozitate. Desi "noi" suntem sriosi!

M-am apucat sa scriu despre asta pe blog pentru ca m-am ofticat zilele trecute cand am scanat cateva diplome primite de copiii de la scoala unde sotia mea preda desenul si educatia plastica. Mi s-a parut extrem de penibil ca o institutie oficiala sa acorde niste diplome de genul acesta unor copiii care au muncit cu pasiune pentru un proiect destul de interesant in concept...mai putin in detalii! Cum sa scrii numele elevului cu marker negru pe un fundal aproape negru! Postez exemplul mai jos.

Revenind la "afacerea" e-diplome pot spune ca imi merge bine! Mi-am luat o vila undeva in Elvetia, o mica casuta pe Coasta de Azur, un yacht, un mic elicopter, un Jaguar... Iar voua v-am smuls un zambet!
Desigur ca am avut reactii dar nu in masura in care m-as fi asteptat! Insa trebuie sa amintesc cateva mail-uri pe care le-am primit. Unul din ele se referea la o diploma "unicat"...pe care a trebuit sa scriu "PENTRU CEL MAI BUN AMANT DIN LUME".
Bineinteles...nenominala!

Alte doua mail-uri sunau cam asa:

1. "Povestea mea este lunga si complicata...
Am facut o facultate, iar cand era gata s-o termin, am ramas cu o restanta... Restanta care am crezut c-o "rezolv" cu bunavointa unui profesor, si care... a ramas in coada de peste.
In timp, a aparut un copil,iar facultatea a ramas asa... neterminata, cu o restanta...
Problema e ca le-am spus tuturor ca mi-am dat licenta si ca am si luat-o.
Asa ca... ma vad intr-o situatie urata si disperata, din care nu stiu cum pot iesi...
In alta ordine de idei... daca v-as cere sa ma ajutati cu o diploma de licenta, ar fi posibil acest lucru?"

2. "salut am vazut la tine pe site ca faci diplome, as vrea daca poti sa ma ajuti si pe mine cu o diploma, nu mi-am luat licenta si as vrea o diploma sa le arat la ai mei ca ma tot streseaza,ma poti ajuta te rog mult. multumesc"

Banuiesc ca nici unul din cei doi nu facuse Facultatea de Drept!

Cam asta e povestea! Astept sa devenim un popor civilizat si sa "dam inportanta la
performanta"...asa cum suna motto-ul sitului e-diplome.ro Probabil o sa mai am mult de asteptat pana cand un copil sau un adult care obtine o diploma va da fuga sa o inrameze, mandru fiind sa o aiba in fata lui peste ani. In strainatate, a fi "caligraf" este o meserie, acordarea unei diplome e un moment festiv... ambalajul, timbrul sec, blazonul, semnatura este o arta. La noi primariile dau diplome de onoare ambasadorilor, cetatenilor de onoare, presedintilor, etc...simple hartii scortoase fara nici o pretiozitate.

Si tot apropo de diplome.
Un prieten a gasit in arhivele Clujului diploma de innobilare a stra stra...stramosului lui, un simplu iobag ridica la rang de "primipil armalist".

"A fost eliberata de catre Mihai Apafi I, principe de Transilvania, la 18 septembrie 1680 in castelul de la Iernut, pentru iobagul Ioan Halga de pe domeniul Halmagiul Mare (Nagy Halmagy), la cererea doamnei Cristina Veer, sotia nobilului Sigismund de Losonczi.
Prin aceasta diploma, iobagul Ioan Halga este eliberat din iobagie si i se confera titlul nobiliar de primipil armalist, pentru el pentru toti descendentii sai, indiferent de sex. Pe linga titlu, beneficiaza de toate drepturile nobiliare.
Diploma se afla in patrimoniul arhivelor statului Cluj. Este scrisa pe pergament si este intarita cu sigiliul principelui Mihai Apafi I, printr-o pecete atirnata de document cu snur de culoare rosu-alb-verde.
Diploma este redactata in latina medie, numele principelui si a stramosului meu fiind scrise cu litere aurii, culoare ce se distinge bine pe diploma chiar si dupa cei peste 300 ani scursi de la eliberarea ei. Este pastrata in cutia originala de lemn."


De multe ori am impresia ca lumea nu numai ca nu evolueaza ci chiar da inapoi! Cine nu ma crede sa citeasca scrierile lui Socrate si altor filozofi de acum 2500 de ani sau sa urmareasca creatia artistica din epoca neolitica.


Dar despre toate acestea in alta postare.

Cantec in S

Singur sunt sub straniile stele
si simt susurul sangelui strecurandu-se
Sub sincere, sinusoidale sensuri.
Sapand siraguri subtiri si sonore.
Sunt singuraticul strain sub stele
Strigand spre spatiile siderale,
Spre stridentele semne semanate
Sub straveziile sfere sonore.

Povestea micului semn de intrebare

A fost odata ca niciodata o lume in care traiau numai semne de intrebare. Era o lume ciudata, planeta pe care locuiau era sub forma unui mare semn de intrebare iar luna era puctul de sub el, norii aveau forma semnelor de intrebare, copaci se aplecau spre pamant, ierburile erau niste carlige in jurul carora fluturi arcuiti dadeau ocoale. In cladirile uriase, construite in forma semnelor de intrebare erau birouri in forma semnelor de intrebare in care fiintele sub forma semnelor de intrebare isi puneau mereu semne de intrebare.

Toata lumea se intreba dar nimeni nu isi pune intrebare de ce toata lumea e un semn de intrebare. A fi un semn de intrebare devenise ceva comun! La fel cum ar fi o lume in care cei care locuiesc in ea ar avea o inima sub forma a doua semne de intrebare...

In lumea noastra, a semnelor de intrebare, se nascu un mic semn de intrebare care nu era ca ceilalti. Nu stia nimeni asta...pentru ca el avea forma unui semn de intrebare. Insa in sufletul lui intrebarea era diferita. "De ce totul in jurul meu are forma aceasta?" Era tot o intrebare, insa intrebarea aceasta nu cutezase nimeni sa si-o puna. Asa cum am spus mai inainte, lumea in forma de semn de intrebare nu putea indrazni sa creada ca ar putea fi si altceva decat un...semn de intrebare.

Micul semn de intrebare crescu mare, alaturi de parinti lui sub forma semnelor de intrebare si alaturi de bunici, vecini, prieteni...bineinteles, tot sub forma unor mici semne de intrebare. Insa intrebarea din sufletul lui era asa de mare incat intr-o zi se gandi sa plece in lume. Isi lasa parinti cu un mare semn de intrebare privind soarta lui si, luandu-si avant topaind din punct in punct, urma linia pe care toti ceilalti ii spusesera ca nu duce nicaieri. Era o linie subtire, fragila si cu intreruperi, de parca cel care o trasase ramansese fara cerneala. Ceilalti preferau liniile drepte, trasate uniform, cu o grosime echilibrata si pastrand aceeasi altitudine...sau atitudine.

Micul nostru semn de intrebare alesese din intreg ghemul de linii, linia cea mai nesigura. Inainte de a pleca, toti l-au condus la capatul liniei. Fiecare a vrut sa-i dea cate ceva, insa tot ce ii dadeau erau doar semne de intrebare... Parinti lui au plans, lacrimile lor aveau forma, daca puteti ghici, a unor semne de intrebare. Ei i-au zis: "Fiule, in lumea aceasta nu e nimic mai minunat decat sa fii un mare semn de intrebare. Daca tu iti doresti sa pleci in lume noi iti dam voie, dar ia cu tine cele doua puncte ale noastre ca sa iti aduci aminte de noi. Cand iti va fi greu poate iti vor fi de ajutor"

Si astfel porni micul nostru semn de intrebare in aventura lui prin lume pana cand la un moment dat ajunse la capatul ei. Pentru ca o lume in forma de semn de intrebare are un capat. La fel cum are un capat o lume in forma unui cub...insa la marginea lumii in forma de cub poti sa mergi mai departe daca iti schimbi atitudinea.
Ajuns la marginea lumii sub forma semnului de intrebare, micului semn de intrebare ii cazura cele doua puncte primite de la parintii sai intr-o prapastie. Nu mai stia ce sa faca, pentru ca singurul lucru pe care stia sa il faca era sa se intrebe ce poate sa faca.
Si atunci, chinuindu-se sa scoata cele doua puncte din prapastie, cazu intre ele. Se chinui sa iasa dar nu reusi. Intre cele doua puncte ramansese un spatiu ingust din care nici un semn de intrebare nu mai putea sa iasa. Si atunci, micul semn de intrebare incepu sa alunece in jos, incet, simtind cum toate intrebarile din el dispar. In partea cealalta a celor doua puncte se trezi intr-o noua lume, la fel de ciudata ca si aceea din care el plecase.
Era lumea semnelor de exclamare! El insusi devenise, trecand printre cele doua puncte, un mare semn de exclamare!

Povestea marelui semn de exclamare va voi spune-o in alta seara. Vise frumoase acum!

(schita aceasta de poveste s-a nascut pe o coala alba de hartie pe care Melinda, fiica mea, mi-a dat-o din greseala intr-o seara impreuna cu alte doua scenarii de poveste facute pentru ArtClub Iulia. Pe coala aceea alba era un semn de intrebare, doua puncte si un semn de exclamare...toate acestea facute din intamplare.


"Fetita saraca" de Melinda Darastean

"Tu oglinda blastamata"- poezie in grai popular

Tu oglinda blastamata
Ti-o crapat iar fata toata,
Ma uit zi de zi la cine
Si nu mai pot ge rusine.
Ieri vedeam in ea o fata
Azi nevasta maritata.

Tu oglinda pusa-n vant
Ti-o crapat al tau argint,
Ca io-s tanara si mandra
Tu m-arati ca pe-o osanda.
Io-s cu sufletul curat,
Tu ai pete de pacat!

Ba io-s curata si noua
Nu-s crapata pe din doua-
N-am nici pete, nici pacat
Nici argintul nu-i picat.
Daca stii sa ma privesti,
Sufletul poti sa-l gasesti.

Tu oglinda prafuita
De lume sa fii hulita,
Arati lume-adevarata
Nu poti minti niciodata.
Nu stiu lume ce sa fac
Oglinda nu pot s-o sparg!

Anii tai ti s-or trecut,
Tanara ai fost demult.
Tu crezi ca daca n-as fi
Tu n-ai mai imbatrani!
In ochii lu’ bage-al tau
Ce vezi mandra tat mereu.

(am descoperit poezia asta prin caietele mele de acum 20 de ani. Am scris-o pentru a fi interpretata de cineva...asa ca o doina. Un cantec ce-si cauta interpreta!)

“Bastarda Istanbulului” de Elif Shafak

M-a “prins” povestea si firul cartii iar ultimele capitole le-am citit destul de incitat asupra finalului. Dupa aceea, “stand si cugetand” mi-am dat seama ca in lumea asta exista prea putini biografi. La orice familie ar trebui sa existe unul…cineva care sa ne scrie povestea, cineva care sa continue povestea. Orice familie isi are povestea ei, tragediile si bucuriile ei si nu e nimeni sa le povesteasca celorlalti.

De exemplu, aveam 11 ani cand bunicul meu a murit si acum nu mai pot sa-i descopar “povestea”. El nu era un “povestitor” iar eu la varsta aceea nu eram un “ascultator”…a dus asadar povestea odata cu el intr-un loc de unde nu mai poate fi auzita. In cativa zeci de anii viata lui va fi o pagina alba chiar pentru proprii lui urmasi. Nu va mai stii nimeni cine a fost, de unde a venit…nu va stii nimeni ca a luptat in al doilea razboi mondial ajungand pana in Muntii Tatra. Si asa se intampla cu fiecare om, cu fiecare familie, precum intr-o fotografie in care personajele incep incet sa dispara.
Asa se intampla la cartile care iti plac cu adevarat...povestea care o citesti scoate din tine povestile care le credeai pierdute!



Cu un biograf- genealogist bun orice familie din jurul nostru ar deveni personaje de roman, o zi din viata unora poate fi o piesa de teatru. E adevarat insa ca nu toate vor fi best-seller-uri!

“Bastarda Istanbulului” a creat multa zarva mai mult pentru problemele politice abordate care sunt introduse in el intr-un mod putin fortat. .. Sau se poate spune ca sunt prea accentuate!
Eu nu cred ca putem uri un popor pentru ca nu recunoastele crimele comise de stramosii lor. Majoritatea popoarelor au fost la un moment dat victimele unui razboi si daca in fiecare s-ar ivi la un moment dat ura stramosilor atunci nu va mai ramane nici macar un povestitor care sa ne povesteasca povestea.