"Tunelul" de Ernesto Sabato

Aveam cartea in biblioteca de vreo 2-3 ani dar nu am apucat sa o citesc pentru ca, la o simpla rasfoire, mi s-a parut o simpla poveste despre o crima pasionala comisa de un pictor mai orb decat un alt personaj al cartii, numitul Allende. O crima care seamana cu altele… asa cum auzi pe la stiri sau citesti intr-un ziar national sau de scandal, pe prima pagina (trebuie sa revin la subiectul asta candva pentru ca intr-o zi chiar vreau sa fac un experiment: sa vad cate romane, nuvele, poezii, schite si povestiri poate contine un ziar de gen Can-can sau Click…sau cate naiba mai sunt)

Aflasem de cartea asta dintr-un comentariu pe care cineva de prin America Latina il facuse la o lucrare de-a mea (pe care o si atasez)…”Apropo la Magritte”…ilustrarea unei idei pe care am avut-o acum vreo 20 de ani. Este vorba de cautarea intangibilului, nesatisfactia privind ceea ce viata iti ofera pe tava…mitul “fructului interzis”. Desi personajul din imagine are la indemana cele doua pere, el viseaza la altceva. Viseaza la un spate gol de femeie, alt miraj dublu, pentru ca un spate gol e doar un spate gol…ma intreb acum daca poti iubi o viata intreaga doar spatele gol al unei femei…fara sa ii vezi niciodata “cealalta fata”. Cred ca da!

El nu poate ajunge la ea pentru ca il opreste aceea balustrada care nu e  decat un obstacol minor, psihic mai mult decat fizic. Alt obstacol e faptul ca ea e inchisa intr-un tablou, in proiectia propriei lui idei despre dorinta si femeie. Misterul este dat de faptul ca poate el nu stie ca ceea ce doreste el este un alt tablou…poate e doar rama unei ferestre. Ha, v-am incurcat acum!

 Pe langa spatele gol care nu spune nimic despre fata acesteia, femeia se afla prinsa intr-un tablou, tabloul ei cu propria lui viata si dorinta. Ea viseaza la Marele Mar…pentru ca pe balustrada mult mai solida din fata ei (asa sunt balustradele femeilor, mult mai de netrecut decat ale barbatilor) se afla cotorul unui mar, restul unui pacat deja comis, in termeni simbolistici. Dar si marul acela mare si aproape frumos poate fi, ca si pisica lui Schrödinger, real sau ireal in acelasi timp. Ceea ce vede ea e doar gardul acela din fier forjat care o impiedica sa ajunga la acel mar, aproape frumos. Spun mereu “aproape frumos” pentru ca ea vede ca marul are o mica imperfectiune dar poate e constienta ca nu exista un “pacat perfect”. 

V-am plictisit prea mult cu povestea asta a carui sens poate nici eu nu o inteleg…dar cred ca legatura dintre tablou si carte exista. Tabloul lui, tabloul ei, tabloul pacatului oprit…un tunel dealtfel!

Personajul tabloului, asemeni personajului cartii e “cuplat” pe o idee de care nu poate scapa. E prins, prins in tunelul pe care el si l-a construit. Un tunel intunecos din care nu se vede scapat decat printr-o singura solutie, crima. Un tunel care porneste de la o simpla ferestruica aflata in tabloul lui, propria sa creatie, carevasazica.

Poate cartea ar fi avut alt inteles daca nu ne-ar fi spus autorul din prima propozitie ca e vorba de o crima deja comisa. Marturisirea face ca “Tunelul” sa nu fie un roman politist. Pana la ultima pagina aproape credeam ca moartea Mariei Iribarne e doar un eufemism, Maria putea fi simplu uitata…uitarea poate fi uneori o alta fata a mortii, nu! Si e “scrisa-n legile-omenesti” si ea, cum spunea Minulescu.

Ca o concluzie, Juan Pablo Castel e un pictor a carui ochi vroiau sa vada mai mult decat putea…de parca vederea ce ii lipsea orbului se acumulase in ochii lui. Pe de alta parte, vede atat de mult incat e orbit…orbit de detalii si sensuri.