Mi-a placut cartea, nu pot sa spun nimic rau despre ea. Titlul este foarte bine ales, romanul este o “cutie neagra” in care sunt inchise mai multe “cutii negre”....fiecare pesonaj are “cutia” lui; sunt personaje care sunt foarte bine evidentiate prin caracteristice psihice proprii, prin propriile trairi, temperamente si moduri de gandire si exprimare. Toate acestea nu se schimba pe parcursul intregii carti asa ca ajungi sa iti dai seama cine a scris scrisoarea citind doar primele randuri. In acest fel ajungi sa urasti unele personaje, sa nu le intelegi pe altele, sa te distreze unele epistole.
Stilul asta epistolar mi-a trezit unele amintiri proprii…apropo, cred ca s-ar putea sa existe o psiho-manie, posibil nedecoperita inca. Mania de a citi corespondenta altora...cred ca e boala intalnita indeosebi la postasi (ca de aia nu prea mai ajung scrisorile la destinatie). Amintirile proprii se refera la ceva concret, o chestie care mi s-a intamplat acum vreo 20 de ani. Am descoperit la cineva in casa, dupa ce proprietara casei murise la o varsta respectabila (de ce i-o zice “respectabila” nu stiu), o punga plina cu scrisori vechi. Erau datate 1912-1913 si erau destinate unei dragalase domnisoare, Maddy, “maddyterana”. Erau scrise cu penita, pe hartie cu filigran, semnate cu inflorituri si intr-un limbaj atat de politicos si elevat incat citirea lor m-a captivat.
Destinatara epistolelor parfumate, (asa se sugera ca sunt unele din ele, insa parfumul lor un rezistase unui secol atat de agitat), era chiar doamna respectiva. E un intreg roman in scrisorile acelea, o intreaga lume…trairi intense care contau esential pentru cei care le scriau.
Transcriu un fragment din una din ele, pentru ca le-am pastrat pe toate, un stiu de ce am facut asta…e ciudat sa te gandesti ca vreun strain de tine ar putea tine in sertar scrisoarea ta peste 100 de ani, nu!?
“Stimata D-soara!
Trebuia sa soseasca si acest timp.
Vezi, suntem supusi imprejurarilor si vremilor, cari de cele mai multe ori sunt atat de mastere incat te face sa jertfesti chiar si bunul propriu numai sa-ti ajungi “tinta”.
Si cum se insala bietul om, deoarece “tinta” nici cand nu e a lui. “Nu vremile sunt sub carma omului, ci bietul om sub carma lor”, a scris Neculce si o filozofie mai profunda- desi naiva la aparenta nici ca se poate...
Ti-am trimit tot ce e la mine, ca sa nu mai existe vreun semn ce...”
De scrisorile aceste mi-a adus aminte romanul acesta, a fost ca o intruziune nepermisa in viata personala a celorlalti. O viata nici fericita, nici nenorocita...o viata ca oricare alta...un moment suspendat in balans intre gratie si cadere. Chiar se aminteste undeva in carte un citat din Tolstoi, “familiile fericite tind sa se asemene intre ele, in timp ce acelea nefericite sunt nefericite in felul lor”.
Iar faptul ca actiunea e plasata in Israel face ca personajele cartii sa fie foarte legate de conditia lor istorica, dezradacinatii unui taram biblic. Cartea e plina, deasemenea, de citate biblice, Sommo chiar abuzeaza de limbajul acesta folosindu-l ca un substituent al propriei exprimari; “asa e scris la noi:...”, “cum spune psalmistul:...” Pana la urma m-am obisnuit cu scrisorile lui, dealfel cunosc cateva pesonaje in Real Life care au modul acesta de exprimare.
Va recomand si eu cartea lui Amos Oz si chiar o sa caut si alte carti ale lui prin librarii, am vazut una in vitrina la Humanitas, aparuta recent.
Amos Oz- “Cutia Neagra”, Editura Univers
Posts
